Fara cuvinte

        Afectiunea.
Unii spun ca este specifica fiintei umane.
Comportamentul altor fiinte insa este pe cale sa ne contrazica.
Este adevarat,  cred ca nimeni nu a auzit vreodata un caine spunand "te iubesc".
Sau "ce dor mi-a fost de tine..."
Dar cati dintre noi nu am perceput  un atare comportament ?
Si  catora dintre noi nu le-a trecut prin cap ca din tablou lipsesc doar cuvintele ?
Dimineata, in drum spre birou, am trecut printr-un loc special.
Pe unde nu mai trecusem de mult timp.
Loc unde salasluieste un maidanez batran.
Pe care il mangaiam pe bot uneori.
Alteori il trageam de ureche...
Si mereu avea o fata imbufnata, nu zambea, nu clipea, nu latra, nu.... nimic.
Parerea mea despre el era ca nu mai simte nimic, saracul...
Azi dimineata mi-a sarit in brate.
Cu labele pline de pamant jilav.
Si dupa vreo doua ture in jurul meu,  asa, incetinele, cu incheieturile lui anchilozate, s-a asezat la pamant, uitandu-se vinovat la camasa mea ce purta urmele imbratisarii lui.
Instinctul meu animalic a fost sa-l pricopsesc cu o scatoalca.
Nu am facut-o .
Nu a dat semne ca s-ar fi ferit daca o incasa.
L-am mangaiat insa si m-am gandit ca este ceva de bine ca cineva sa tina la tine.
Poate ca modul de manifestare a dorului si  a dorintei de apropiere nu a fost cel mai  potrivit.
A provocat oarece incurcaturi.
(Intoarce-te acasa, blat, sa nu te vada vecinii, schimba camasa, la intoarcere era coada la usa mea).
Dar mi-a atins o rotita din creier.
Am translatat  pe drum situatia in cadrul relatiilor mele interumane.
Si am stabilit in parlamentul meu interior ca nu ar fi rau sa ocrotesc manifestarile de dragoste, oricare ar fi ele si oricum s-ar produce.
Nu de alta, dar societatea in care traim a creat conditii pentru  imputinarea lor...
Ca o contradictie in termeni.
Pentru ca si folosirea verbului "a crea" presupune totusi ceva de bine.

Inspiratie

Imi spune un prieten ca ar vrea sa scrie o carte.
Si nu stie exact ce subiect sa abordeze.
In sensul ca are mai multe la indemana,  langa tastatura.

Parerea mea, care uneori conteaza dar tot asa de bine poate fi si gresita si pe care i-o ofer garnisita cu un zambet oarecum incurajator, este ca de fapt nu stie ce vrea.
Ba stiu, vreau sa fie un roman.
Nu din ala siropos.
Asa, din viata.
"Intamplari in baie", de exemplu.
Sau " Traseul meu intr-o zi de luni".
Un subiect care sa fie cunoscut de toata lumea dar sa contina o nota aparte.
Cea imprimata de trairi sufletesti .
Ale mele.
Ma, zic, pari hotarat.
Numai sa nu uiti ceva amanunte, stii cum se spune, in zilele de luni nici iarba nu creste ...

Cred cu tarie ca SCRII atunci cand sufletul tau are ceva de spus.
Da, SCRII...Pentru ca si noi scriem (scrim, cum spune un cunoscut) dar SCRISUL  este altceva...
Poate ca reusesti sa redai cu destula acuratete si intr-o forma destul de atragatoare sau amuzanta un crampei de lume dar sa SCRII ...
Cele mai mari opere de arta s-au nascut prin exprimarea vizibila a sentimentelor .
Si a altor genuri de trairi si simtiri umane.
Dragostea, ura, Fericirea, tristetea, Bucuria, nefericirea, D(d?)orul, insingurarea, Linistea...
Si printr-o jertfa.
Vizibila sau nu.

Nu l-am mai intrebat ce a hotarat.
Si nici el nu pare sa aiba "degetele patate cu cerneala".
Insa sper ca daca ii va fi dat sa scrie o opera, subiectul ei  sa fie determinat de Dragoste sau Fericire...
Sau de Dor..........

Joc(uri)

Te echipezi.
Atent.
Cu tot felul de protectii.
Cu ochelari sa nu ti se poate da praf in ochi.
Sau sa nu dai in gropi.
Genul asta de ochelari iti este daruit de gradul de instructie.
Cu vesta de salvare.
Pentru ape adanci.
Si tulburi.
Cu casti.
Antifonice.
Pentru a nu-ti lasa timpanele prada unor sunete mai inalte decat ai putea suporta.
Si pentru a evita sa auzi toate zgomotele de fond.
Intrarea in teren este fastuoasa.
Insa deseori uralele trec pe langa tine.
Emotia se aseaza pe randul de sus.
Domina.
Subjuga si directioneaza totul in jur.
Dupa care se asterne linistea...
O liniste dezirabila.
Aproape toti isi tin respiratia.
Pana raman fara oxigen.
Restul de gaze necesare frizeaza belsugul.
Stiti ca nu oxigenul este singurul gaz care ne tine in viata, nu-i asa ?
Este vorba de o combinatie...
O lunga perioada rasufla usurata toata lumea.
Totul este in regula.
Insa de foarte multe ori luftul este inevitabil.
Scor strans.
Incepi sa auzi multe, castile aluneca.
Te cam ineaca si plansul uneori, cu vesta cu tot.
Ochelarii se pot aburi.
Fluier final.
Fanioane fluturate in fata ta si TREBUIE  sa te opresti.
Verifici.
Colo colo cate o defectiune minora.
Hai ca se pot remedia usor...
Si va veni din nou un moment in care intrarea in teren este libera.

Cald. Calduri.Amestecaturi

   Duc dorul zapezii. Asta este clar.
Ca sa ma racoresc imi imaginez ca in jurul meu toate sunt de gheata.
In jurul meu toate sunt de gheata.
Si-mi este destul de clar ca mi-ar prinde bine ceva caldura.
Pe care o simt, dar o simt doar cu extremitatile.
Pentru ca sunt imbracat pentru zapada.
Caldura patrunde greu...
Imi cauta fermoarele.
Incheietura capisonului cu pieptul mantoului.
Izotermicul care a fost plantat acolo sa nu iasa caldura acum se impotriveste caldurii.
Sa intre.
Si daca intra, ce spuneti voi, intra in suflet ?
Mi-e dor de sfichiul cristalelor perfecte.
Care imbujoreaza.
Ca de vorbele bune.
Care sunt si ele perfecte.
Vorbele rele sunt contondente.
Diforme.
Ati incercat vreodata sa va imaginati grafic un strigat manios ?
Sau o soapta de dragoste ?
Sau un gand bun ?
Sa vedeti ce diferenta...
Un copil cu bunicul lui sunt martorii unei dispute verbale violente, in care doua persoane isi strigau cuvintele cu fetele apropiate la mai putin de o palma.
Nepotul intreaba bunicul ce se intampla, de ce tipa cei doi, pentru ca sunt foarte aproape si s-ar putea auzi cu usurinta...
Bunicul ii raspunse ca doar fizic sunt aproape, sufletele lor se afla la o distanta mare din cauza careia nu se pot auzi cand vorbesc normal...
Traind, uneori iti este dor de viata.

Corectari si adaugiri

Ne nastem.
Tabula rasa.
Mediul in care traim incepe sa pirograveze.
Pe si in neuronii nostri.
In care avem ca mostenire doar urme de instinct.
Primar.
Animalic, chiar...
Inscrie modele de comportament.
Gesturi.
Fiintele care ne inconjoara isi sadesc componentele in sufletul, spiritul si corpul nostru.
Si iata ca ne trezim deodata maturi.
In gandire.
Si ne informam. Citim . Ascultam. Realizam.
Cam cum ar trebui sa aratam pe dinafara.
Si pe dinauntru.
Drumul spre perfectiune este dezirabil.
Tinta suprema nu este atinsa niciodata.
Putini sunt aceia care se apropie justificat de mult.
Multi nici macar nu cunosc directia in care ar trebui s-o apuce.
Sunt ca niste texte redactate cu un pronuntat caracter dadaist.
Undeva, acolo, sus, avem nevoie de a se infiinta un post in plus.
Al carui ocupant sa inroseasca paginile de viata scrise alandala.
Cu aceeasi culoare rosie cu care ar trebui sa puna note .

oAMENII DE LANGA NOI

Fatarnicia.
Mi se pare periculoasa.
Mai periculoasa decat ura.
Cand cineva te uraste este evident.
Si stii exact care este scopul acestui sentiment.
Da.
Este un sentiment destul de puternic.
Si este opus celui de  dragoste.
Si are tot atata forta.
Cu semn negativ.
Cu fatarnicia este altceva....
Asta te impresoara, te imbratiseaza, te linge...
Si te sugruma intr-un moment in care nu mai esti atent.
In momentul cand iti anihileaza simturile.
Instinctul.
Cand nu mai functioneaza.
Uneori suntem asa de dusi cu privirea incat nici nu observam cand se pregateste latul.
Poate ca nu se va strange niciodata.
Poate ca doar a culege zilnic cate ceva de la tine este suficient pentru fatarnic.
Dar spuneti-mi si mie care dintre noi poate vietui alaturi de o vipera...
Uneori observ exact cum stau lucrurile din start, cred ca am o intuitie destul de ascutita.
Alteori mai greu...
(Pentru ca oamenii se cunosc bine la drum lung si in subiectele legate de bani.
Uneori drumul apare dupa ceva timp.
Bani poate nu impartim niciodata cu anumite persoane.)
Dar ce satisfactie si ce zambet ti se asterne pe chip cand ai revelatia de a sti ce si cum !

Picaturi...

Picatura cu picatura.
Picatura care a umplut paharul.
Picatura chinezeasca.
Seamana ca doua picaturi.
Parca toate picaturile s-au adunat zilele astea in umbra cerului plumburiu.
Bacovian.
Ce ne-am fi facut fara Bacovia?
Ce element al lui Mendeleev am fi ales pentru situatia asta si cine ar fi fost personajul in stare sa o boteze ?
Intamplator ploaia este un fenomen meteo care ma destinde grozav.
Simt ca timpul se opreste oarecum in loc.
Si imi ofera o spatiotemporalitate propice meditatiei.
Imi aduna gandurile, le vantura, le impleteste cu proaspete trairi.
Imi analizeaza starea de spirit.
Imi aduce aminte de fragilitatea fiintei umane.
Ma face sa ies si sa infrunt umezeala.
Sa simt atingerea mitraliata.
Ma duce cu gandul la fortele alea de atractie care tin moleculele in picatura.
Care despart picaturile unele de altele.
Picaturi care se ingemaneaza numai dupa ce ating Pamantul...
Ploua necontenit.
Ploaia din zori este plouata acum de niste rafale usor abatute.
Iritate chiar.
Ploaia pare ca strange tristetea , o spala si o duce pe jgheaburi.
Ar fi momentul sa ne scoatem putin sufletele in ploaie.
Nu pot sa ma tem de ploaie si traznete.
Ma tem de ideea ca ele mi-ar putea fi luate vreodata.
In mod aproape absurd, chiar de un fulger.
Ivit din nimic.
Pe care poate ca nici nu l-as vedea.
L-as simti adanc.
Cutremurator.
M-as incarca pentru vecie.
Ploua.
Nestingherit. Oblic.
Nesfarsit.

!

 Deseori ma intreb. Uneori ma mir.
Sunt aproape doua stari sufletesti care te ajuta sa intelegi.
Si sa fii intelegator.
Aproape, pentru ca ele sunt stari de spirit.
Nu sunt emotii.
Nu sunt bucurii.
Sigur ca genereaza emotii si bucurii.
Sunt doar un mijloc prin care iti atingi scopul.
Cum stii sa-ti identifici un scop in viata ?
Ar trebui sa ai doar unul sau mai multe ?
Vorbesc de cel sau cele supreme.
Care este regula careia trebuie sa ne supunem ?
Cine transeaza chestiunea asta ?
Ne conduce soarta, pe un drum tainic, stiut doar de ea ?
Ar trebui sa ne stabilim noi ce alegere sa facem ?
Zilnic, alegem.
Uneori alegem sa fim tristi.
Da, este alegerea noastra.
Dar cat de bine este sa alegem sa fim veseli, vom provoca si atrage  veselia celor ce ne inconjoara.
Cum stii ca persoanele pe care le alegi iti vor pastra neintinata increderea ?
Cine iti da masura asta si pe ce teorema se bazeaza teoria lui ? 
Ma intreb uneori daca exista dragoste pe lumea asta.
Si ma mir de faptul ca uneori ii simt aripile in juru-mi.

??

   Sufletul este ceva complicat. Complex.
De multe ori il privim ca pe un prieten.
Uneori ca pe o pacoste.
Nu ne intrebam niciodata cu ce anume se hraneste.
Stiti, se spune  ..."asa imi hranesc eu sufletul... ".
Cred ca ar trebui sa creionam un meniu.
Sau sa cerem parerea unui bucatar profesionist.
Care sa imparta caloriile in asa fel incat sa aiba ce consuma toata viata.
Sufletul.
Sa consume.
Sa nu NE consume.
Un bucatar.
Nu, nu din cei cu sort si .... potcap, parca, desi asta are legatura mai degraba cu popii decat cu bucatarii.
Bucatari de suflet, din cei care nu toaca marunt, ci doar invaluie, impaturesc, inmiresmeaza...
Nu prajesc, incalzesc placut doar...
Nu framanta, doar impletesc.
Visuri.
Flambeaza in mod placut si nearzator sperantele.
Si imbie la viata.
Este asa de placut, iti este foame si cineva din multime te pofteste la masa.
Ai si uitat cum trebuie sa stai pe scaun.
Nu clefai !
Savureaza incet dar patimas fiecare firisor de ambrozie.
Hai, spune ca nu te-ai simti zeu... 

I. -Intunericul exista ? Este ceva material ?
R. - Nu. Nu exista. Lumina exista, material, are fotoni.
Intunericul reprezinta doar lipsa luminii.

?

Ce rost are ?
Vinovati sunt doar altii .
Am vazut deseori romani bucurandu-se de durerea celorlalti.
Cautand durerea celorlalti.
Mestecand-o.
Ma frapeaza faptul ca nu se ineaca cu ea.
"Ineaca"? Funie in casa spanzuratului...
O savureaza.
Desi durerea este amara.
Poate tocmai de aceea este digerabila.
Substantele amare sunt benefice organismului.
Uman.
Uman ???