Set de valori

                                                          Henin-Federer. Justin si Roger.

     Este greu ca superlativele cunoscute de limba romana sa exprime, macar tangential, valoarea lor. (la faza asta cred ca o sa cer un challenge, sa-mi deseneze hawk-eye-ul daca exista vreo legatura sau nu ! ) Vorbim de doi semizei ai tenisului, pentru care nu mai conteaza rezultatele obtinute pe teren. Conteaza doar placerea jocului. Ii vezi ca se scufunda in tehnica lor remarcabila , intra in transa gandurilor guvernate de racheta.

     Poate ca vor castiga, fiecare pe "terenul" sau, titlul australian.Sper. Poate ca nu. Imi doresc sa castige. O alta dorinta ascunsa, muuuult mai marunta decat prima, este aceea ca ei sa piarda, ca noi, ceilalti, sa putem observa gradul de demnitate in care o  disputa sportiva se poate sfarsi. De fapt, gradul de demnitate in care o disputa  se poate transa. Asta pentru ca nu-mi place cuvantul sfarsit.

Piano...

     Argumentele au nevoie de forta. De forta probanta, de forta naturala , de forta evidenta. Insa nu voi putea intelege niciodata de unde pana unde vocea ridicata a devenit argument. In orice schimb de idei, mai mult sau mai putin prietenesc, mai mult sau mai putin tehnic, mai mult sau mai putin afectat de viata politica. ( Scrisul asta imi da senzatii ciudate, tot am senzatia ca am scris Putin, nu stiu de ce ma pune pe ganduri personajul stiutor de judo ).
    Nu  ma agatam de voce puternica si ridicata daca nu-mi afecta viata zilnica. Am obosit sa-i tot aud pe toti obositii cum triumfa strigand in gura mare, parca preluand o zicere a lui Churchill, " daca vrei sa izbandesti, striga tare si agita o bata mare ". Si uneori ma retrag dezgustat si nu am decat de pierdut. Ar trebui sa gasesc un soi de arma pentru situatii de genul asta. Si nu ma refer la feminin...

Motivatia pietonului

                 
         Face piciorul frumos. Mersul pe jos. Asta am gasit-o undeva si am aplicat-o direct, copy-mind-paste. Dar seamana al naibii de mult cu " asa vrea muschii mei". Adica ce picior se face mai frumos, stg sau dr ? Sau este la alegere ? Daca zicea ca face tenul frumos, treaca-mearga, punem la socoteala doar ca ten frumos ar fi unul masliniu de atata fum de motorina arsa de inmatriculatele pe patru roti, eventual stropit din belsug cu noroi sau mazga proaspat recoltata de Pirelli de pe asfalt. Din gropile din asfalt.

       

Obisnuinte

    Fiecare dintre noi are un trecut. Care ne-a format o anumita conceptie despre lumea inconjuratoare si regulile ce trebuie respectate sau  incalcate pentru a supravietui. Eventual pentru a exista. Sau a trai. Mai mult sau mai putin fericiti.

    Imprumutam in fiecare clipa cate ceva din comportamentele celor care ne inconjoara, atitudini, percepem si indragim sau nu sentimentele lor. Pozitive sau negative.

    Si repetam de atatea ori povesti zilnice de viata, rutinate sau nu, incat uneori se creeaza o a doua natura in sufletul nostru. Ne patrund in vene, in artere, in capilare, fiinta si modul de gadire, de  actiune, strigatul, vorba, soapta, privirea si dragostea lor, ura, dispretul, dezolarea...

  Obisnuinta este a doua natura.

   Umana. Daca o buna bucata de vreme suntem tinuti in intuneric, imprejurarile diurne pot sa ne rapeasca darul vederii. Daca din plina zi cu soare stralucitor pasim pe treptele unei pivnite necunoscute vom pipai doar  marginile lucrurilor si vom putea doar sa ne inchipuim unde si intre ce ne aflam.

   Povestea Romaniei dupa mai bine de patru decenii de comunism. A se vedea ca nici acum nu facem altceva decat sa orbecaim prin saloanele moderne de la Bruxelles.

   Uneori (dez)obisnuinta trebuie tratata cu timp. Pentru Romania Brucan a prezis 20 de ani si se pare ca ne-a spus doar pe jumatate adevarul.
  Tinand cont de regula simetriei, pentru adaptarea pupilei este necesar atata timp cat a fost obturata de intuneric.

 

Fericire

  

"Cînd cineva afirmă că ştie ce este fericirea, putem intui că a pierdut-o. "

Maurice Maeterlinck

  Suntem fericiti ? Este clar ca asta este telul nerostit al fiecarui individ cu mansarda mobilata. Incercam, zilnic, sa ne adaugam un bob de fericire in saculetul vietii. Il cautam mereu. Este in firea lucrurilor sa se petreaca asa. In ordinea lumii. 

   Privim dupa el pe jos, prin praful timpului si al drumului-poate ca era o scriere mai FERICITA invers - pe sus, in inaltul cerului, printre stele - acolo unde uneori se ascunde si cate o gaura neagra in stare sa absoarba toata fiinta noastra fara chiar sa ne dam seama - , privim atent in ochii persoanelor si personajelor care ne inconjoara, gata sa surprindem momentul fericirii.  Sa-l culegem cu atentie si sa-l pastram cu grija, asa ca si cum ne-ar fi de folos in vremuri de restriste. Si vin acele vremuri si visam cu ochii deschisi la clipele care ne-au inseninat viata. Fericirea este de moment sau este perpetua ? As vrea sa existe numai oameni fericiti. Ne-ul sa piara. Sa se piarda. Sa-l pierdem cu nonsalanta, asa cum am face cu un creitar, ruginit, indoit, care nu mai foloseste nici macar pentru a cumpara un sfat.

Nehotarare

   Se spune ca viata noastra este suma alegerilor noastre. Alegem in fiecare clipa cum, cu cine, unde sa ne petrecem viata. Singura, din pacate. Sau din fericire. Alegem in functie de mentalitatile care ne coordoneaza existenta, functie de moment sau de imprejurari. Uneori nimic din toate conditiile exterioare sau din framantarile sufletesti nu ne ajuta sa luam o decizie. Cu atat mai mult cu cat, uneori, avem doua sau trei variante. Asemanatoare. Poate ca din motivul asta devine alegerea mai grea. Dar intr-un tarziu trebuie sa ne manifestam inclinatia catre doar una din variante. Si va fi alegerea noastra. Buna, mai putin buna, va fi a noastra si nu vom putea invinui pe nimeni-asa cum este regula locuitorilor acestei tari, sa spuna ca totul merge prost din vina altcuiva, niciodata proprie- de urmarile nefaste.

Buna dimineata

   Sa recunoastem ca nu toate diminetile sunt cele dorite de noi. Ba ne umbla gandurile aiurea pri cap si nu mai scapam de ele incepand cu ora 04.00, ba scanceste cate ceva prin jur si nu poti ignora strigatul vietii, cei mai multi stiu cum devine asta, ba se trezeste cate un vecin dispus sa fie primul la serviciu si-si baraie si-si chinuie automobilul din care a muscat peste noapte gerul napraznic.
 
  Sunt multe alte motive pe care daca nu le ignoram sau nu le contracaram cu tabieturi delicioase- o cafea amara aburinda, un sandwich cu paine prajita, unt si miere, o scalambaiala a actorilor programului de dimineata tv- ne pot asigura un inceput prost si o zi asemenea.

  Insa un tarait de telefon si un glas de prieten te scot din amorteala si iti aduci aminte ca totusi exista fericire pe lumea asta. Un "ce mai faci", rostit nu in graba si indeajuns de convingator ca nu este o intrebare de complezenta iti aduc zambetul pe fata. Si incepi sa povestesti, sa te pierzi in amanunte, si prietenul te asculta cu placere, si te completeaza, conversatia aluneca usor, nu trebuie sa o impingi, sa turezi motoarele, nu patinezi, este ca o coborare pe schiuri pe o partie abia batuta. La ceas de seara, cand ramai aproape singur pe partie.

   Un gand bun face mai mult ca suma tuturor celorlalti factori care ne binedispun. Cuvintele spuse din inima, cu sau fara un prilej anume, sunt aproape ca niste imbratisari. Si pentru ziua de azi, asa fericita cum mi-a facut-o, ii multumesc unei prietene.  Sa aveti o zi buna si sa vorbiti cu prietenii vostri, veti avea o zi fericita.

Ce ne pasa

Imi pasa de lumina Soarelui. Imi pasa ca exista pentru a ne incalzi sufletele, atunci cand nu au alta sursa de caldura. Nu-mi pasa prin ce procedee fizico-chimice se formeaza si ajunge pana la noi.

Imi pasa de zambetul oamenilor, ma face sa le observ fetele si sa ma gandesc ca toate nemultumirile lor au fost, cel putin pentru moment, uitate. Nu-mi pasa sa stiu evenimentul care a declansat acea manifestare de bucurie. Si asta pentru ca s-ar putea sa fac sa dispara acel zambet.

Imi pasa de starea natiunii. De grijile care ne macina zilnic, laolalta, fara sa aleaga dintre noi decat pe potentatii vremii. Nu-mi pasa de framantarile sufletesti generatoare de insomnii ale unor personaje care se gandesc cum sa faca al 2-lea milion de dolari.

Imi pasa de oamenii care au puterea de a darui. Cei care o fac din suflet si nu cauta niciodata o rasplata fara de care nu ar putea darui. Nu-mi pasa de cei care cred ca daruiesc si de fapt comercializeaza totul  incepand cu sentimentele.

Imi pasa de oamenii corecti. Care, macar uneori, uita de propriile ambitii si interese si recunosc adevarul. Nu-mi pasa de sarlatani si de oameni de nimic, asa cum se definesc prin propriile manifestari.

Imi pasa de semenii mei, mai buni, mai rai, asa cum i-a lasat Dumnezeu. Si-mi pasa de ei pentru ca realizeaza locul in care sunt.  Nu-mi pasa de ce a vrut sa arunce Dumnezeu , lasand partea de lume de care vorbesc ca pe o punga de gunoi uitata la poarta.

Imi pasa... Uneori nu-mi mai pasa de nimic.

Putine ar trebui sa fie  lucrurile , imprejurarile sau fiintele de care sa nu ne pese. Pentru ca ele, reunite, dau un sens vietii noastre.

Telejurnale

  Poate ca sunt eu mai norocos din fire. Si spun asta cu atata mandrie (cam de aceleasi dimensiuni cu ciuda ce va va cuprinde in legatura cu proaspata mea experienta ) pentru ca sunt sigur ca asa ceva se petrece de doua-maximum trei ori in doua decenii. Si ceva, daca este sa socotim pana azi, 20.01.2010 (marfa de data, bine ca mi-a trecut prin cap sa o scriu, asa, doar spusa, nu o "vedeam ") . Nea Nelu l-a invitat pe Petre Chifiriuc, proaspatul tatic (traiasca mult si bine, sanatate la toata lumea, Don Pedro !!! ), prin '89, decembrie, apoi, la cateva ore Petrica l-a invitat si el pe Poetul pereche Dinescu, ala de ne-a spus la toti romanii, pe limba noastra, "Dictatorul a fugit " ( Si continua sa creada, fara niciun motiv, dealtfel, ca este un guru al  analistilor politici ai societatii romanesti multilateral impinsa in sant ). Unde au fost aia invitati  ? Hai, ma... La TV... Chiar TVR, daca ma gandesc bine, stiti voi, institutia aia ai carei angajati au invatat inca din proaspata pruncie si li s-a predat la scoala, de catre profa aia buna de fizica, si mai tarziu au avut ei ceva cursuri, cu siguranta, despre punctul asta de vedere, cum ca semnalul lor tv vine pe reteaua electrica. Da, aia de electrificat, de s-au apucat sa ia taxa de la orice consumator de energie electrica si pentru TVR. O fi 1,2,3 sau care dintre ele nu stiu. Numai ca vorbeam despre perioada '89 si astia ne duc in evul mediu, pun biruri si jupoaie contribuabilul purtator de cioareci sau catrinta dupa bunul plac. Saracul Moromete, (hai ca nu am incurcat perioadele, stiu cand a trait Nea Ilie si ce Poiana a lui Iocan aveau ei acolo... ) daca era si el printre noi, le arata el la Jupuiti...         Ei, nici una nici doua, prietenul meu din copilarie a tinut neaparat sa-i vizitez locul de munca in cladirea noua in care tocmai s-a  mutat - nu el, ci postul local de tv ai carui reprezentanti ii asigura lunar bani de chirie, tigari, bere, mancare romaneasca traditionala, gustata cu atata patriotism de angajatii la tv-pizza-, am impresia ca isi comanda chiar din aia, taraneasca, sa nu fie apostrofati ca s-au smecherit, sa vad si eu, profanul, ce este aia o stire si cum o naste mama ei, mintea de reporterita in dezacord total cu tatal- smecherul ala de adevar care nu suporta trucajele.

      Am intrat, spasit, ca intr-un sanctuar, de fapt asa si parea, liniste peste tot si la un moment dat am dat intr-un fel de laborator mare. Mare si tare. Tare era cuvantul de ordine, toate cele 7-8 monitoare urlau cat le tineau integratele, magnetii si membranele boxelor. Care pe digital, fara lampi si alte alea, care mai arhaic-ma rog, nici astea nu pareau sa aiba lampi, nu le fila nimic. Si toate erau pe stiri. Ora fixa. Nu a fost premeditat, probabil ca prietenul meu  nici nu mai banuia ce efect pot sa aiba atatea guri dezlantuite asupra unui singur muritor. Facandu-ma sa  gandesc fortat si fara nici un contraargument ca ei si ele de racneau acolo se credeau un fel de zei locali. Cam ca baronii, stiti voi. Aia de ne snopesc pe noi in fel de fel de initiative legislative de le  baga pe gat alesilor nostri si supusilor lor pentru a le promova in Parlament..... Ala, decomandat deocamdata, de vrea Polifem sa-l mute in garsoniera...
   Deci, -asa incepe orice bufnita din show bizz, daca ati fost atenti, si eu sunt foarte atent la exprimarea lor, este un leac perfect pentru durerile de burta, scapi de toate relele razand cu pofta- sa revenim. Nu stiu daca aveti cum sa faceti experienta asta-este posibil, in ultima perioada romanul si-a pus televizor si in camara, cat timp aranjeaza borcanele cu zacusca sa nu piarda vreo veste despre noua reteta de slabit din serialul preferat sau vreo fufa in bikini-depinde de sexul gospodarului, porniti (ha, parca am dat comanda aia mare, porniti, pe ei, baieti-veti vedea ca nu pe ei ci pe noi !!!) toate purtatoarele de ecrane si difuzoare din casa la o ora fixa. Cand toti dau stiri. Pe posturi diferite. Va veti convinge, in suturile pe care le veti lua de la propriile urechi, cat de daunatoare pot fi toate vorbele alea rostite cu o viteza ametitoare, pe diverse tonuri, de un angajament "plenar", majoritatea zugravind violenta unui popor la ceas de seara. Veti intelege fara sa intelegeti niciuna din stiri ca suntem expusi unui tir nimicitor de violenta verbala impotriva caruia se poate lupta numai cu o carte in mana. Ale carei file sa inlocuiasca imaginile trasoare care ne trec zilnic prin fata ochilor, ideile autorului fiind hrana spirituala necesara noua, cei care zilnic dam de mancare creierului doar junk food.  

Menajerie

Chestii de viata

           Sa zicem ca ai o viata. Normala. Chiar frumoasa. Viata prin esenta ei este frumoasa, este minunata, este in partea pozitiva a lumii.
Fata de moarte. Care moarte doar uneori, si doar pentru a creiona un sentiment mai puternic, este folosita in mod pozitiv.  " Era o toamna frumoasa. Frunzele moarte, multicolore, se jucau de colo colo pe alee... "
          Ce faci cu ea ? Cu viata ?  Iti trasezi viata ca pe un cerc, il imparti in sectoare si il hasurezi, asta este pentru job, asta este pentru distractie, asta este pentru somn, cel colorat frumos in azuriu si turcoaz este pentru dragoste ?  Nu stiu exact de ce m-am gandit la un cerc si nu la un paralelipiped, de exemplu. Poate ca imi doresc ca viata mea sa fie fara colturi. Poate ca ne dorim, din ce in ce mai mult ne lipseste sentimentul asta, ca societate, prietenia si bunatatea oamenilor din jurul nostru. Si oamenii acestia sa netezeasca toate contondentele formei la care nu m-am gandit.
           Ce am face daca am avea mai multe vieti ? Chiar si doua, daca ne-ar aduna Cineva si ne-ar aduce la cunostinta, de maine incepand, toti veti beneficia de cate doua vieti pe care sa le organizati asa cum credeti de cuviinta !  (Nu cum declama geoana ca toti romanii ce se vor intoarce din diaspora vor primi nu stiu ce sume de bani, vorbim despre lucruri serioase .) Cati dintre noi credeti ca ar trai ambele vieti frumos, cu copilarie fericita, adolescenta insetata de cunoastere, tinerete productiva, maturitate orientata spre intelepciune si senectute dalba si onorabila, constientizand fiecare perioada si acordandu-i atentia necesara ? Pe cati dintre semenii nostri nu-i vedeti facand din start programare pentru a doua viata pentru a o petrece numai intr-un club ? Sau intr-o carciuma ? Sau numai in bratele femeilor ? Sau numai in calatorii, numai mancand, numai band, numai petrecand...  Cum va vedeti pe voi ? In care parte a situatiei sunteti ? Sau daca am avea trei, patru...
        Marturisesc ca nu sunt departe de normalitate. (Asa cred eu, hahaha...) Nu sunt un sfant. Nu sunt un drac.Poate ca sunt din amandoua, alternativ. In fond ambele entitati sunt grefate pe comportamentul uman.  Sunt o fiinta umana, avand aceeasi trasatura hedonista ce ne caracterizeaza pe toti. Si poate ca si eu as fi unul dintre cei care ar alege sa-si petreaca vietile dupa bunul plac, nu dupa oranduiala. -
        Din pacate sau din fericire-expresie mult rostita de figurile politice ale momentului-avem o singura viata. Merita traita, merita sa luam tot ce este mai bun din ea (stiti expresia, daca nu faci aia sau ailalta sau nu gusti nu stiu ce , "ai trait degeaba" !) . Si odata ce ne organizam si ne traim asa cum ne convine propria viata sa ne gandim ca suntem un element al unei multimi in care toate elementele au aceasta dorinta comuna. "Honestum vivere, alterum non laedere...Inaintasii nostri infaptuiau justitia in acord cu preceptul asta. Sa traim cinstit si sa nu afectam libertatea celuilalt, cred ca ar fi de ajuns aceasta lege pentru a guverna o intreaga lume. Cu o singura conditie. TOTI sa o respecte.
           

  

Pe ce taram suntem

Gabriel Preda / Business Standard | 01 Dec 2009, 21:36

“Platformele Facebook şi altele de acest gen au un rol bun pentru a ne promova afacerile, cursurile, pentru a stabili un prim contact cu un altul. Pe termen lung însă, sunt destul de dăunătoare, la fel ca internetul în general; creează dependenţă şi compensează unele nevoi pe care persoanele nu şi le recunosc şi nu şi le satisfac. A vorbi cu 50 de persoane pe Facebook e ca şi cum ai vorbi cu adevărat cu un prieten în privat, direct, nemijlocit. Aceste platforme pot crea dependenţă”, declară pentru Business Standard Cristiana Alexandra Leviţchi, psihoterapeut şi psiholog clinician, menţionând că multe persoane din lumea modernă folosesc mecanismul de apărare al eului numit “socializare”. Socializarea, ca şi activismul compulsiv, arată că persoana fuge de sentimente şi gânduri dureroase, refuzând să şi le asume. Persoana care socializează compulsiv nu intră în relaţii de durată, ci în relaţii superficiale, aparente. Este “prietenă” cu toată lumea şi nu are limite şi graniţe clare, spun psihologii.

Comunicarea prin e-mail creşte nivelul de însingurare

De asemenea, deşi comunicarea prin e-mail a devenit vitală în zilele noastre şi are foarte multe avantaje, folosirea cu preponderenţă a e-mailului şi utilizarea tot mai puţin a discuţiei directe, între patru ochi, creşte nivelul de însingurare. “Deşi suntem prieteni cu o groază de lume pe Facebook, de fapt suntem singuri dacă nu socializăm faţă în faţă cu acele persoane şi nu împărtăşim cu ele din timpul nostru”, argumentează Cristiana Leviţchi.

Mai este o problemă a e-mailului: nu întotdeauna informaţiile care circulă prin acest canal de comunicare sunt reale. “Multe e-mailuri încep cu: «S-o ajutăm pe X; sau Cutare o să-ţi trimită bani dacă te închini de şapte ori» toate terminându-se cu: «trimite mai departe» şi cu o ameninţare verbală «dacă nu trimiţi, o să ai şapte ani de ghinion». Aceste e-mailuri se adresează părţii naive din noi care este uşor manipulată prin apelarea la frică - una dintre stările ancestrale ale noastre. Scopul acestora este de strângere de e-mailuri ale persoanelor care trimit mai departe în lanţ”, explică Leviţchi.

---

Câţi români utilizează reţelele de socializare

1. Hi5 - 3,5 milioane de conturi deschise (august 2009)
2. Facebook - 271.820 de conturi cu ţara de origine România (septembrie 2009)
3. LinkedIn - 149.956 utilizatori din Romani (septembrie 2009)

Alint

Am inceput din nou sa simt.
Azi mi-am dat voie sa m-alint,
De gand, de vant, de cate-o floare
Si parca nu mai doare asa tare.

Imi simt din nou viata prin vene,
"Veghea s-a dus", zice Mos Ene,
Dar este vorba doar de noapte,
Ziua nu este loc de soapte,

Ziua sa strigi, cat pot plamanii,
Ca nu mai pot fi ei stapanii, 
Cainii vor vrea in permanenta
Sa aiba caii dependenta,

Sa-i stie morti, de oboseala,
Ca sa se stranga toti la oala,
Sa devoreze tot tainul
Sa nu-si mai aminteasca chinul,

De a fi prosti. Si latratori. 
Intotdeauna-mi dau fiori,
In haitele ce se aduna,
Dulaii  cu dare de mana.

Azi imi permit un zambet larg,
Sunt pe-nseuatul meu cal sarg,
Imi pasa mai putin de mine
Si de istoria ce vine.

Imi pasa doar de a mea viata,
Legata doar intamplator de-o ata
Cu doua noduri, uite-asa,
Cum se facea in Frigia,

De viata voastra si a mea,
Noi trecem relativ prin ea,
De taina de a fi tot viu
Pan-voi ajunge Pamantiu,

Stiu ca le-am cam incurcat cu totul,
Versul nu este corect tot locul
Dar nu face diferente viata,
Parca-i Mita precupeata,

Nu vreau decat sa ma alint, 
De gand, de vant, de cate-o floare.
Si cainii, ţaţa si cu caii...
Sa stiti ca uneori mai mint.

Perceptie

    Traim intr-un anumit sistem, mai scurt spus intr-un anumit cerc de persoane. Foarte rar ne intereseaza pe langa cati indivizi trecem in fiecare zi, pe strada, pe aleea pe unde ne plimbam cainele, pe holurile unor institutii unde ne plimba anumite interese sau solicitari ale reprezentantilor acestora. Toata situatia asta are si o componenta negativa, poate sa dea ortu' popii cineva pe strada si majoritaea codrumetilor, daca nu intorc privirile in alta parte se bucura de "spectacolul" zvarcolirii victimei, razand in barba sau in hohote de prezumtivul "betivan ratat".Care actor poate ca nu a mai reusit sa-si convinga inima sa-si urmeze activitatea programata ancestral.
   Rasucire pe calcaie si revenire la cercul nostru. Unii avem sefi, altii avem posibilitatea sa lucram fara a avea sefi, altii  suntem sefi. In afara de situatia asta care impune oficial raporturi de subordonare sau de coordonare, in fiece colectiv exista cate un lider. Recunoscut. C(h)arismatic. Comportamentele din jurul sau  se raporteaza personalitatii sale. Natura umana, insa, impinge si pe genul asta de oameni sa se comporte  intr-un mod arbitrar si sa acorde atentie doar personajelor care ii gadila orgoliul. Care au colturile gurii gata ridicate pentru a nu fi surprinse pe picior gresit de vreo gluma sau incercare de gluma, aruncata intempestiv, de boss. Poti sa detii cheia tuturor explicatiilor si procedurilor care ar scoate din probleme activitatea curenta a organizatiei, abia daca esti primit cu un   "...da, bine, " se intampla ca si cum i-ai fi spus ca apa este uda, te si trateaza cu o privire din aia lunga, vecina cu dispretul dar imbracata mai acatarii . Si se tavaleste de interesat ce e atunci cand idiotul cu limba lunga ii povesteste cum a redactat el in word titlul unei lucrari, cat de boldat, ingrosat, subliniat, colorat si inflacarat... Isi smulge hainele de pe el cand cercopitecul face o grimasa si ramane impasibil, chiar oarecum incruntat, cand te apuci sa povestesti lucruri la care ar rade si pietrele... Ce sanse avem ca fiecare parere sa capete adevarata valoare si pretuirea normalitatii in conditiile in care vom suferi din ce in ce mai mult de sindromul "Down"   (cat poti de jos, te rog, nu ma multumeste doar plecaciunea...) ? Poate ca de rezolvarea unei atari probleme ne va lamuri de ce batem , odata cu tara, in cadenta, pasul pe loc...

Prieteni

 Apara-ma , Doamne, de prieteni, ca de dusmani ma feresc singur... Vorba olteneasca. Oricat de prosti i-ar crede Romania astia sun niste sugubeti si ganditori pe metru patrat. Sunt in stare sa-ti zugaraveasca plastic orice intamplare de pe lumea asta. Si intr-o forma de razi cu hohote...
 Cine mi-e prieten ? Care din multitudinea de fiinte umane in cercul carora gravitez ? Cei care imi spun pe sleau, " bai, ai cam intrecut masura, ai gresit acolo", care imi deretica pe fata comportamentul, sau cei care fac orice numai sa nu ma deranjeze ? Ce sa apreciez, grija ultimilor de a pastra cu orice pret legatura cu mine sau franchetea celor care imi baga degetele in ochi cand o iau razna ? E comod cu primii, ego-ul este mangaiat, simti sentimentul de putere, cu ceilalti e cam naspa, ai momente cand simti ca ai avut un comportament penibil si criticabil...

Romania ?

      Stiri. Localitatea Cerchez, judetul Constanta. Crime. Cu cruzime. Ingropati de vii. Dumnezeule, unde s-a ajuns... De fapt unde s-a plecat...
      In urma cu ceva ani m-am vrut vanator. Si am cumparat o arma. Doua tevi, cartuse, echipament... Nu am putut insa trece peste ideea ca provoc moartea unei fiinte, fara a avea nici un fel de justificare. Intre timp am scapat de arma si de framantarile generate de utilitatea ei.
      Ceva nu se potriveste. Indivizii aia au putut sa suprime vieti, nejustificat ( un soi de pleonasm-nici o situatie nu justifica, niciodata, omorul ) .Eu nu am putut sa ucid nici macar o salbaticiune. Care parte este defecta, lumea mea sau lumea lor ? 

Necenzurat

Mi-a fost candva dor,
De nopti de amor,
De om fericit
Pentru ca-i iubit...


Imi este dor
De umbra de nor
Pe cerul senin,
De viata, din plin...

Si-mi va fi dor
De cuib, fara nor,
De zambet curat,
Neremunerat...

Categoria B

Cu drag si spor,
Imi iau motor.
Nu, nu am de gand sa mor.
De barca.

M-am saturat
De claxonat
Si de pedale de calcat.
Pe strada.

N-am sa inot
Pentru ca pot
Sa fac cu barca asta tot.
Traseul.

Si n-am sa vin
Decat putin
Sa vad din nou asfaltul plin.
 De gropi.

Sau n-am sa vin.
Chiar, nici putin.
Sa stiu ca viata mi-e un chin.
Acvatic.

Accelerez.
Nu delirez.
Analizez.
La rece.
                            Ma deplasez......... 

Viata

   Am imbulinat-o la ceas de seara. Am stat de vorba indelung cu un prieten si am cinstit evenimentul cu un pahar de coniac.Unul.  Si contrar obisnuintelor, am hotarat sa plec acasa si sa nu las masina sa-mi duca dorul, langa casa prietenului meu. Stiti cum este, ceasul rau poate lua orice forma. Acum a luat forma orei 21. Si ceva. Semnal regulamentar, un ditamai agentul ma saluta politicos si-mi cere documentele. De identitate, de conducere, de inmatriculare...

Nici nu prea l-am mai auzit ce spunea, imi repetam ca am fost corect de atatea ori si tocmai acum... Avizat fiind, ii cer(cred ca am avut o voce mai mult soptita) sa-mi spuna motivul pentru care isi dorea compania mea la ceas de seara. "Nu va functioneaza luminile de intalnire, partea stanga.". Aha, stiam eu ca-mi face figuri. Si tocmai acum sa ma tradeze... Privesc adanc in ochii tartorului. Cu tupeu. Sperand sa schimb discutia si sa ma intrebe de ce ma uit la el asa de lung. Imperturbabil. Sec. Privire oarecum absenta, care cerceteaza hartoagele alea care ne dau identitate. Mie si automobilului. Ma gandesc cu bucurie la posibilitatea existentei unui numar redus de neuroni care sa nu-l ajute sa ma descoase mai pe larg. Nu, sa nu ma intelegeti gresit, nu am nimic cu ei, am intalnit in viata mea destui isteti in meseria asta. Or fi si incuiati. Nu am agreat niciodata calificarea tuturor dintr-o bransa ca avand acelasi numar de circumvolutiuni. Cu toate ca profesional avem mult de furca cu ei. Si se apuca de scris. Da-l incolo, pana la urma asta e, mai platesc inca o amenda pentru contraventia constatata de el. Si astept... Nu cobor. Desi uitase si ultima celula din corpul meu ca a calatorit si alcoolul pe acolo, nu am coborat de teama sa nu fac vreun pas gresit. Termina si se apropie de noi. Noi doi, eu si autovehiculul. Si asta era putin stresat, parca nu mai torcea asa cum ii era glasul normal. Nu zambeste, ce naiba le fac astora, sa fie si ei mai glumeti, nu au invatat asa ceva ?
   "Nu aveti verificarea tehnica facuta. Va rog sa rezolvati problema. V-am dat un avertisment. In fond este vorba de viata dumneavoastra. "
   Ba, asta face misto de mine, acum are sa ma intrebe si de unde-l cunosc pe Bachus... Sunt hotarat sa neg faptul  ca l-am intalnit vreodata. Nimic. Ma priveste doar, lung, parca incercand  sa inteleaga ce am cu viata mea. De parca in verificarea aia sta viata mea, murmura interiorul meu. Incerc sa ma disculp, deseori romanul adopta acest comportament. Stiti, am incercat dar este aglomeratie... Am fost planificat pentru o data ulterioara.
   A dat din umeri. Si a ucis cu sange rece si ultima picatura de rezistenta din intelectul meu. Care nu intelegea ce se petrece. Si a repetat : " este viata dumneavoastra in joc. Va multumesc, drum bun. "
    Visez.Am trecut prin furcile caudine si iata-ma cu portmoneul nevandalizat.
    In gand mi-am spus ca "am intanit si romani fericiti". Fericiti ca ne pot atrage atentia asupra fragilitatii noastre. Fragilitatii organismului uman care nu are cum sa se ia la harta cu defectiunile tehnice revarsate pe sosele. 
    Am demarat oarecum moderat, desi cred ca nici nu mai era nevoie. Am lasat in urma omul ala. Omul. Multumesc. Nu pentru ca nu m-ai amendat. Doar pentru ca ai avut un moment grija de viata mea.

 P.S. Momentul asta rar am simtit ca trebuie sa vi-l spun. Oameni sunt peste tot, important este sa avem ochi sa-i vedem...


   
 

CLipe de despartire

Abia ieri am ajuns acasa si am "demontat" pomul de Craciun. L-am dezbracat incet, cum glumea un prieten care ma tot sacaia cu telefoanele. "Nu, ma, nu aveam cum sa-l dezbrac, oricum arata ca o dansatoare de streap tease, numai beteala si "gigele" avea pe el... Si cate ceva dulce, asa cum vad barbatii trecuti de 5-6 pahare la genul ala de femeie."  
     Nu stiu cum sunt altii, vorba lui Creanga, dar mi se rupe sufletul cand vine momentul asta. Chiar am senzatia ca trebuie sa ma despart de un suflet. Care mi-a luminat sarbatorile, sub care am cautat darurile vietii, caruia i-am incredintat cele mai tainice dorinte ale mele. Pentru anul acesta. Si dupa ce mi-a adus cate ceva, ce a putut, (doar) ce mi s-a cuvenit poate, inexorabil vine acest moment al despartirii. L-am privit dezolat, am incercat sa-l imbratisez, asa, intr-o doara si s-a zburlit tot si si-a aruncat acele pe jos. Stia, probabil. Ii spusesera altii, ceilalti, inaintasii lui. Pe acolo pe unde s-au intalnit. Ca o sa-l intind cat este livingul de lung, am sa pun fierastraul pe el si am sa-l fac, asa cum au patit si ceilalti, fiecare la randul sau, sa incapa intr-un sac de menaj. Negru. Intotdeauna cumpar saci de menaj negri pentru impachetarea lor si transportul catre locul de veci. Poate pentru ca am senzatia ca odata cu fiecare Brad  ciopartit si impachetat moare cate putin din mine. Si, ca sa fie tacamul complet, incepusera si stirile cu criminalii de la Timisoara, parca, ce care l-au ucis si transat pe camatar. M-am simtit dintr-o data mizerabil, adica nu eu mizerabil, starea sufleteasca o luase razna, nu mai aveam rabdare sa termin si sa-l arunc la ghena. Sa ma spal pe maini. Nu ca Pilat, diferenta de categorie este mare, nu putem fi comparati. Sa ma spal de seva lui, lipicioasa, care parca se agata de mine, cauta un motiv sa ramanem impreuna. Nu se putea. I-am spus. In gand, parca de frica sa nu ma auda cineva ca vorbesc singur. A fost, s-a terminat, lasa ca mai sunt ani si voi impodobi din nou un alt Brad. O reNastere.
    Da, in fiecare an iau un brad viu. Sau muribund, ma rog. Consider ca deja raul este facut, a fost deja smuls din habitatul lui si eu nu fac decat sa-i asigur fericirea ultimelor clipe de viata. Si fericirea mea de sfarsit de an.      Ideea este ca nu mai am Bradul meu aproape...

Cautari

"Am cautat peste tot. Nicaieri nu am gasit vreo dovada ca ar exista ziua de maine ".

Fauna

     Paunul se impauneaza si este una dintre cele mai normale situatii de pe Pamant. De ce oare, prin ce conventie sociala, ce argumente au fost in favoarea creionarii unui comportament uman negativ prin acea superba ronduire curcubee de puzderie de ochi migdalati de pe coada paunului ?

Zambiti, va rog !

        De ce de multe ori am impresia ca Romania este o tara neclara ? Parca ar fi o fotografie din aia luata prost, de un autor neindemanatic, cu mainile tremurande si intr-o ceata de zile mari. Ne lipseste si lumina, pare-se ca unul din noi a furat becul de la blitz. Si parca a fost facuta prea repede, in graba, ca si cum s-ar fi grabit sa rupa usa plecand de la serviciu.
        O fotografie neclara ce se misca din cauza hurducaturilor drumului. Parca suntem in Moara cu noroc a lui Slavici. Acolo (sau nu mai stiu exact in ce nuvela, romaneasca oricum !) este un pasaj pe care mi-l amintesc intotdeauna cand rulez pe soselele romanesti. Parca "rulez" nu este tocmai potrivit, mai degraba "escaladez". Un pasaj in care se mergea cu caruta pe un drum de tara.
       O fotografie veche, ingalbenita de vreme si care inca poarta urme de revelator si fixator cu o concentratie intamplatoare, care au dat la iveala imagini surprinse de un "Smena" (CMEHA) sau "Orizont". Si putin indoita la colturi, ca sa nu se vada exact cum lucreaza guvernantii nostri. Cum se joaca "hotii si vardistii " Si cum isi povestesc ei la spritul de dupa joaca cum si-au batut joc de poporul roman. "Ai vazut ca te-am impuscat ?" " Si ce, nu m-ai vazut cum am cazut, ca secerat ?"  "M-am si zbatut un pic, sa fie mai tragica faza..." .
        O fotografie fara  nici un fel de culoare, pe care multi derbedei deseneaza cu pixul nesimtirii barbi, mustati si coarne figurilor care zambesc timid si oarecum incurcat. Cu mainile la centura. Da, poate ca aici este explicatia, ar trebui sa scoatem mainile de la centura si sa incercam sa facem cu ele ceva productiv.
        O fotografie fata-profil, cu un numar de ordine atasat in partea de jos. Si fara caciula. Asta pentru ca ne-o furam zilnic. Unii altora si toti tuturor. Si pentru asta cu niscai zabrele in fata. De care te lovesti de fiecare data cand vrei sa patrunzi in "lumea civilizata" . Sau daca nu te lovesti macar te atingi, intr-atat cat sa le stergi de pacura groasa cu care sunt unse. Pe partea dinspre noi. De catre noi. Ca sa nu ne putem agata cu mainile de ele. Dincolo stralucesc, sunt de un inox impecabil lustruit. De ei sunt lustruite. Pentru ei. Pentru oameni.
        O fotografie de grup. Un grup atat de eterogen ca te si miri cum de au putut sa intre toti in aceeasi poza. Pentru ca unii sunt pe dealuri. Altii pe sub pamant. Unii sunt aerieni. Si unii sunt adanc infipti in realitate . Cea financiara, economica, smechereasca, frivola, cea pur romaneasca. Pe spatele careia sunt scrise numele participantilor. Unele cu majuscule, importante, deh, altele abia se vad iar unii au doar semnaturi. Indescifrabile. Dar pe care le recunosti dintr-o mie. Dintr-o mie de nenorociri pe care le-au provocat.
      O fotografie digitala. Asezata pe desktop si luata usor usor la "photoshopuit" : colo mai accentuat, sa se vada mai bine, sa ia ochii fraierilor, aici, hm..., mai cu umbra putin, sa se vada doar siluetele, nu este inca momentul, pastram originalul si-l reconstituim dupa vreo 50 de ani...
       Nu as vrea sa traiesc vesnic, ma pot multumi cu cat imi ofera soarta, in mod normal ar trebui sau as putea sa mai prind un termen din asta de 50 de ani,  dar si dupa moarte as vrea sa mai stiu ce se intampla. De curiozitate. . Chiar daca nu are nici o legatura cu mine si nu stiu mai nimic despre subiect, am un chef de barfa de zile mari... Ca tot romanul

Vis

Intotdeauna oamenii au visat.
Uneori visurile lor s-au implinit.
Niciodata nu vom putea sa traim ca in vise.
Visurile se tes in razboi.
Tu esti ita, eu sunt suveica.
Azi.
Maine deja culorile se intrepatrund si avem un trecut impreuna.
Visele sunt doar ale noastre.
Niciodata nu le vom putea prevedea.
Uneori sunt prevestitoare.
De rau.
De bine.
De dragoste. Din dragoste  pot deveni visuri.
Sau care erau visuri si s-au amestecat cu visele.
Intotdeauna visele vor fi doar ale noastre.
Nu au cum sa fie procreate. Un soi de unicelulare.
Care nu se mai divid.
Ca bananele.

Hei, nu faceti ochii mari, inca nu am intrat in lumea onirica... Surse sigure spun ca bananele pe care le consuma omenirea au acelasi cod genetic. Si in mod obligatoriu trebuie crescute de oameni. Prin inginerie genetica. De aceea, daca orice boala ar lovi specia de banane pe care o consumam ar distruge-o pentru vecie si ireparabil. Sigur ca omenirea ar crea alt soi... Mi-as dori sa ramanem cu visurile si visele sanatoase. Alte specii cu greu am mai putea crea.

Raiul si iadul

Nu intamplator le-am pus in ordinea asta. Nu intamplator unul e cu majuscula si celalalt cu minuscula. Incepute. Desi in ceea ce  priveste ultima perioada din viata mea-nu, nu am dat coltul, vorbesc doar de trecerea zilelor precedente-poate ca trebuia sa le scriu in ordine inversa. 
Circula un banc de alegeri. Democratie in Ceruri, impricinatul se prezinta acolo si il intampina insusi Sfantul Petru, care ii explica faptul ca acum poate sa viziteze ambele locuri si sa-si aleaga unde isi va depune sufletul. Viziteaza iadul, mancaruri alese, bautura pe toate drumurile, distractii, animatoare gata sa indeplineasca orice dorinta..... Raiul ? Rugaciune, post, smerenie, straie peticite. Hotarat, spune ca alege iadul. Sfantul Petru ii semneaza ordinul de deplasare si purcede catre iad. Cand sa patrunda, toti dracii il asteptau cu furcile pregatite si cu cazanele cu smoala sa-l smotoceasca. Individul se retrage speriat si protesteaza, cum ieri trai pe vatrai si azi chinuri ? La care al mai batran ii explica: -Ieri era campanie electorala, azi ai ales deja...
Viata ne ofera iad si Rai in fiecare clipa. Am aproape convingerea ca ambele sunt doar parti ale lumii, depinde doar de tine sa alegi daca vrei sa gandesti bine sau rau, daca vrei sa-ti petreci viata intr-un mod placut sau sa o faci un iad-pe a ta sau a altora- daca insisti sa dai crezare existentei raului. Daca-ti  desenezi traseul vietii intr-o directie sau alta. Nu sunt ateu, cred cu tarie ca exista o forta supranaturala care ne ocroteste spiritele. Poate ca este vorba doar de puterea colectiva a gandului nostru bun. Ideea este ca trebuie sa credem in ceva. Si cel mai declarat ateu, in momentele cele mai grele ale vietii pronunta cuvintele "Ajuta-ma, Doamne !"
Le-am vizitat pe amandoua in cateva zile. Nu voi vorbi despre iad. De fapt am vorbit deja. Raiul ? O "adunatura" de oameni cu inima larga, cu zambetul pe buze, chiar daca unora le pare doar un rictus comercial, care au grija de ei si de tine, care pun mai presus de toate Omul si preocuparile lui, care au grija de sufletele lor si de sufletul tau, care te lasa cu adanca marinimie sa le gusti savoarea vietii cotidiene, care reprima din fasa-ha, ce socialist suna!!!!!-orice propriu comportament violent atat timp cat pot utiliza inteligenta si orice alte metode pasnice, dezinvolti pana la a ignora total prezenta altora in jurul lor atunci cand vor sa faca ceva ce le face placere, convinsi ca rolul lor pe acest pamant este sa sprijine pe cei aflati in incurcatura, "adunatura" care salasuieste intr-un cadru-peisaj unde conteaza fiecare detaliu. Nu sa fie in regula, in unghiuri drepte, ci doar sa fie in armonie. O armonie unde respectul acordat tuturor de fiecare in parte si de catre toti lucrurilor ce-i inconjoara se confunda cu ideea de Rai. Nu mai am cuvinte, tot vocabularul meu este fara valoare in fata valorilor simple in care se scalda "adunatura" . Sunt in Finlanda. Pacat ca doar pentru cinci zile. Si scriu pe lap-top-ul unui necunoscut pe care doar l-am intrebat cum sa fac sa folosesc automatul de internet. Cum te-oi numi, Hakinnen ? Nu l-am intrebat si nici nu mi-a spus, de fapt am schimbat doar zece cuvinte, ale lui fiind rostite intr-o engleza de miez de Oxford... .  iadul ? Il vom vedea cat de curand...